„În vremea aceea s-a apropiat un învăţător de lege şi, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în lege? Iar Iisus i-a răspuns: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii.” (Matei 22, 35-37)
Învățătorul de Lege primește povață cu privire la felul cum trebuie să-L iubească pe Dumnezeu: din tot cugetul, din toată fiinţa şi din toată puterea sa. Îl iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, pentru că El este viaţa noastră. Aşa cum cineva are nevoie de aer să respire şi de mâncare să se hrănească pentru a putea trăi, cu atât mai mult avem nevoie să-L iubim pe Dumnezeu pentru că El este viața, existența noastră. Dacă o clipită El ar lipsi din viaţa noastră, am fi deja înghițiți de adâncul fără de margini al neființei din care am ieșit. Deci, fără de El nu ajungem decât la desființarea propriei fiinţe. Iubirea Lui este absolut necesară pentru viața noastră. Când spunem că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, avem în mintea noastră porunca iubirii și necesitatea de a-L iubi pe Ziditorul nostru. Pe de altă parte, din porunca iubirii se naște și necesitatea de a iubi pe aproapele nostru și de a ne iubi pe noi înșine. Dacă ne privim cu atenție, constatăm că în viața noastră sunt atâtea lipsuri şi neputințe. Numai dacă Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele scăpăm de aceste neajunsuri, pentru că prin iubire devenim bogați de darul lui Dumnezeu. Iubindu-L pe Dumnezeu, pentru că El ne iubeşte primul. Domnul Hristos a arătat iubirea Sa pentru noi când S-a răstignit pe Cruce.
