Istoricul Bisericii

Despre
Epoca modernă
Secolele XVIII-XIX
Biserica: 1797-1818
Ctitori
1797-1810: Vasile Popa, fiul protopopului Ioan Damian; Iancu și Hiliuță Chiru, fiii protopopului Ioan Chiru.
1810-1818: Stoica abăgerul, Hagi Arhiri și breasla negustorilor abăgeri din Bârlad.
Meșteri: necunoscuți
Pictori: necunoscuți (pentru secolele XVIII-XIX)
Turnul-clopotniță: 1856-1858
Ctitor: Ioniță Bardaș, poreclit Titinaș
Meșter: Mihai Popoiu, calfă de zidari
Cercetarea surselor documentare converge spre cea dintâi atestare sigură a bisericii „Sfântul Gheorghe” din Bârlad la 10 martie 1797, când Iftinca, soția lui Petre Ocneanu, a vândut protopopului Ioan Chiru o casă aflată în partea de sud a vetrei târgului Bârlad, iar pe acest loc, aflat între cel al spătăresei Ecaterina Sturdza și cel pe care protopopul îl primise deja la 12 iulie 1790, de la Iordache Sârbu, s-a hotărât construirea bisericii „Sfântul Gheorghe”.
Cel dintâi locaș de cult a fost avariat grav de cutremurul din 1802, astfel că la 26 aprilie 1810, Vasile Popa, fiul protopopului Ioan Damian, Iancu și Hiliuță Chiru, fiii protopopului Ioan Chiru, au închinat biserica breslei negustorilor abăgeri, reprezentați de Stoico abăgerul și Hagi Arhiri, care s-au alăturat ctitori în efortul de reconstruire a lăcașului de cult, „ca să facă această sfântă biserică din nou … fiind ctitori pentru totdeauna și urmașilor lor, cu purtare de grijă”. Prin urmare, în toamna anului 1817 lucrările de construire erau în plină desfășurare, Vistieria Moldovei aprobând, la 6 octombrie, aducerea a șase oameni străini, scutiți de dări, care aveau să fie ciocli la biserica „ce se zidește din nou”; probabil, finalizarea lucrărilor a avut loc la începutul anului următor, o piatră dreptunghiulară din marmură fiind așezată în naosul bisericii la 6 martie 1818, de către Hagi Iordachi Iftimiu și Eni Gheorghe, aceasta putând fi considerată pisania actualului lăcaș de cult (inscripția este parțial uzată), cu următorul text chirilic (întregit tacit):„Această peiatră este pusă de dumnealor Hagi Iordachi Irimiu și Eni Gheorghe în sfânta bisărică ce se prăznuește Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pentru a lor pomenire, la anul 1818 martie 6”.
Descriere monument
Biserica „Sfântul Gheorghe” este construită pe plan treflat, cu abside semicirculare, cu trei turle (pronaos, naos, altar), pridvor cu intrare la vest, temelie și soclu de piatră, pereți portanți de cărămidă, șarpantă și pardoseli de lemn (pe dale de piatră), învelitoare de tablă. Monumentul impresionează prin echilibrul proporțiilor și simplitatea decorului.Pridvorul, adăugat mai tâeziu are o arhitectură de tip neoclasic. Fațadele sunt decorate cu panouri rectangulare, adâncite în zidărie, cu deschideri de arc în plin cintru, la fel ca ferestrele, cornișă cu trei profiluri simple, acoperiș în patru ape, coamă scurtă. Pereții sunt tencuiți la exterior și pictați la interior. Turlele, de secțiune hexagonală, cu tambur profilat de aceeași formă, sunt decorate cu niște casetoane în partea inferioară, brâie și zimți de cărămidă în partea superioară, căptușite la mijloc cu tablă (inițial, scândură), cu câte trei ferestre identice cu cele de la biserică, cu acoperiș de tip baroc.
La interior, sistemul de boltire îmbină elemente de tip bizantin cu cele neoclasice. Pronaosul, mai mic în raport cu dimensiunile bisericii, este acoperit cu o calotă care se sprijină pe arcuri dublu (inițial, o boltă mănăstirească simplificată, pe console realizate din muluri simple în retragere, modificată după cutremurul din 1940). Pe naos se păstrează bolta de tip mănăstiresc, marcată de turla în formă cilindrică, perpendiculară pe axul bisericii, sprijinită pe arcuri dublu. Deasupra cafasului se află un arc dublu median, sprijinit pe o mică consolă, decorată cu trei profiluri și denticule. Altarul este boltit mai jos decât naosul, iar absidele laterale au câte o semicalotă. Despărțirea dintre naos și pronaos este realizată printr-un arc dublu, sprijinit de doi stâlpi adosați, decorați în partea superioară, în zona capitelului cu o profilatură simplă și două rânduri de denticuli.
După cum arăta și arhitectul Ștefan Balș, biserica are o lungimea de 33 m și ziduri groase de 1,60 m. În 1940, cele trei turle erau din lemn, învelite cu tablă, cea de deasupra altarului era „falșă”, celelalte două având baza de zid, „restul prăbușindu-se probabil în urma vreunuia dintre cutremurele atât de dese în această regiune”. În 1938, se aflau patru lespezi de mormânt ale ctitorilor lângă peretele de nord, care „ar trebui scoase și încastrate în peretele pridvorului”; în 1940, la altar se afla o crăpătură care mergea din axul ferestrei până la turlă, iar pridvorul, care „nu cadrează cu estetica bisericii”, avea „crăpături profunde” și se desprinsese de corpul bisericii. În 1955, când a fost declarată monument istoric, fiind părăsită, biserica era caracterizată de arhitectură „moldovenească, fără brâuri orizontale, turlele hexagonale … tencuită în exterior cu mortar de var, are streașină de lemn cu căpriori aparenți, învelitoarea de tablă galvanizată, a avut un pridvor, azi dărâmat…”. Când a fost redată cultului, în 1970, biserica avea o singură fisură importantă, pe parte de nord, dinspre altar, „de la streașină până în temelie”, în anii următori fiind reparată, apoi pictată de Alexandru Bucescu, în 1977, însă de calitate îndoielnică, lucrările fiind continuate de noul preot, Gheorghe I. Moraru, care a solicitat repictarea bisericii, lucrările fiind realizate în anii 1983-1984 de către Vasile Caraman, Costel Coșa, Ionică Bârloveanu și Ilie Dinu.
Catapeteasma bisericii, din lemn de tei, decorată cu frunze de stejar și colonete, împletituri etc. este cea originală ( 1815), însă a fost repictată în anii 1882-1883; icoanele împărătești sunt însă mai vechi, argintate în anii 1846-1849, după cum mărturisesc inscripțiile donatorilor.
Avarieri, situația actuală
Cutremurul din 1838 a avariat biserica, fiind reparată de breasla negustorilor abăgeri în anii 1843-1846. Însă după încetarea activității breslei, prin legea corporațiilor din 1873, cheltuielile de întreținere ale lăcașului de cult au fost suportate de către enoriași prin strădania preoților și epitropilor, precum refacerea zugrăvelii, pardoselii, mobilierului și catapetesmei, învelită cu tablă în 1880, cu reparații la interior, în 1885, și la exterior, în anii 1910-1911; de asemenea, a fost supusă unor reparații capitale în 1925, când a fost demolat și refăcut pridvorul. În 1927 lăcașul de cult a fost cedat armatei, devenind biserică de garnizoană, ca filială a bisericii „Sfinții Haralambie și Mina”, din 1934, a bisericii „Sfântul Ilie”, din 1938, apoi a bisericii „Sfinții Trei Ierarhi”, din 1963.
În urma cutremurului din 1940 biserica a suferit daune majore, bolta pronaosului fiind complet distrusă, iar în 1945 a fost înnoit acoperișul din tablă, fiind astfel protejată de infiltrațiile pluviale care altfel ar fi accentuat consecințele cutremurului. În 1947, biserica a ieșit de sub patronajul garnizoanei, fiind închisă până în 1957 atât din cauza avariilor produse de cutremur, cât și a lipsei personalului clerical, unii preoții murind pe front, iar alții în închisorile regimului comunist, ca deținuți politici, precum preotul Constantin Bogza, la Aiud, în 1962. Însă un alt preot, fost deținut politic, Dumitru Bârnovenescu, a reușit să aducă biserica în stare de funcționare în 1970, devenind parohie, alte reparații, la interior și exterior, fiind efectuate în anii 1974-1976. Din nefericire, cutremurul din 1977 a produs iarăși daune lăcașului de cult, care a suportat reparații în anii 1978-1983, fiind totodată executată și pictura (1983-1984). Cutremurul din 1986 a produs noi avarii, remediate însă în același an, când biserica a fost sfințită. Iarăși, în 1990, un nou cutremur a afectat biserica, producând fisuri în zona bolților. În 1991-1992, a fost refăcut pridvorul, în discordanță cu monumentul.
Între anii 2019- 2023 biserica a fost reabilitată cu fonduri europene în întregime:
Subzidire și consolidare interioară și exterioară, acoperișul refăcut tablă din piatră, turlele refăcute din cărămidă, pridvorul refăcut din temelii cu intrarea schimbată N-V, tâmplărie geamuri și uși din lemn de stejar, pardoseală din piatră, instalație electrică și termică nouă. Actualmente, biserica este pregătită pentru pictura „fresco”.
Turnul de poartă şi clopotnița
Turnul-clopotniță, parte a ansamblului monumental, ilustrează evoluția acestui gen de construcție în cadrul arhitecturii urbane din secolul al XIX-lea, se remarcă prin echilibrul dintre plin și gol. Cunoscut drept „Turnul lui Titinaș”, acesta a fost construit din inițiativa lui Ioniță Bardaș, poreclit Titinaș, cunoscut în epocă pentru faptele sale de caritate. Lucrările au început la 1 august 1856, când a fost încheiat contractul dintre acesta și meșterul zidar Mihai Popoiu, pentru o sumă de 13.000 de lei adunați prin colectă. Turnul trebuia construit pe plan pătrat, pe o suprafață de 15 stânjeni, cu o înălțime de 6 stânjeni și acoperișul de 5 stânjeni (1 stânjen = 2.23 m). Deasupra bolții, la primul nivel, era proiectată o cameră de locuit, cu două ferestre, pentru ctitor.
Lucrările cu continuat prin donația soților Ștefan și Maria Gâlcă, în 1858, și din vânzarea a două locuri de către parohie, în 1901, însă nu după dorința primului ctitor de a fi identic cu turnul mănăstirii Golia din Iasi. Tencuielile exterioare trebuiau executate cu ipsos, iar la interior doar camera de locuit, însă acestea s-au executat abia la 1900 de către inginerul Negruț. După cutremurul din 1940, turnul a fost grav afectat, cu fisuri în dreptul golurilor de la nivelul al doilea, necesitând și alte reparații; au urmat cutremurul din 1977, după care turnul a fost reparat, însă cutremurele din 1986 și 1990 i-au afectat structura de rezistență, cu excepția schimbării acoperișului, în 2003.
Turnul a fost reabilitat în întregime cu fonduri europene între anii 2019-2023. Sau reamenajat camerele de la etajele I,II și III; s-a construit și reorganizat scara interioară; s-a montat un lift cu stații la cele trei etaje; s-au amenajat două muzee la etajele I și III; sau adus trei clopote din Innsbruk – Austria.
Fiind o biserică de breaslă era cea mai frecventată din oraș, cunoscută în epocă drept „biserica neguțitorilor”, încât prin însăși istoria și existența ei constituie o mărturie inestimabilă a epocii modernității istoriei noastre.
În acest context, ansamblul bisericii Sfântul Gheorghe din Bârlad are o valoare memorial simbolică foarte mare şi este valoroasă şi pentru că se numără printre puținele ctitorii de breaslă din Moldova. Numeroase studii de specialitate au analizat istoricul Bisericii Sfântul Gheorghe, ceea ce atestă unicitatea ei pentru oraşul Bârlad şi incontestabila valoare a ansamblului arhitectural.
Lucrările cu continuat prin donația soților Ștefan și Maria Gâlcă, în 1858, și din vânzarea a două locuri de către parohie, în 1901, însă nu după dorința primului ctitor de a fi identic cu turnul mănăstirii Golia din Iasi. Tencuielile exterioare trebuiau executate cu ipsos, iar la interior doar camera de locuit, însă acestea s-au executat abia la 1900 de către inginerul Negruț. După cutremurul din 1940, turnul a fost grav afectat, cu fisuri în dreptul golurilor de la nivelul al doilea, necesitând și alte reparații; au urmat cutremurul din 1977, după care turnul a fost reparat, însă cutremurele din 1986 și 1990 i-au afectat structura de rezistență, cu excepția schimbării acoperișului, în 2003.
Turnul a fost reabilitat în întregime cu fonduri europene între anii 2019-2023. Sau reamenajat camerele de la etajele I,II și III; s-a construit și reorganizat scara interioară; s-a montat un lift cu stații la cele trei etaje; s-au amenajat două muzee la etajele I și III; sau adus trei clopote din Innsbruk – Austria.