Viața Monahului Ioanichie

În adevar, iată cum ni-l descrie pe moş Ioniţă – pe care l-a şi apucat în viaţă – fostul institutor Ioan Vasiliu, din Bârlad, într-un Memoriu scris de el în anul 1907 şi publicat de Episcopul Iacov Antonovici, în opera sa  „Documente Bârlădene”:

„În cea mai modestă cameră a chiliilor bisericii Sf. Gheorghe, vieţuia un bătrîn pe care, noi copiii – spune Vasiliu – îl numeam Moşu Ioniţă. Vârsta acelui bătrân, pe când eu eram între 6-7 ani, era trecută de peste 50 ani, cred că nu era departe de 60 de ani. Mic la corp, faţa uscăţivă, dar vânjos, părul pletos şi ondulat, barba lungă şi din furculiţă, una şi alta aproape albe, îmbrăcămintea sa era călugărească. Nu-mi amintesc dacă până la moarte a mai avut şi al doilea costum.„În acele zile de lucru, ca şi în zile de duminică şi sărbători, de la toaca întâia şi până la ieşitul din biserică – căci pe atunci slujba în biserică se făcea în toate zilele – moşul Ioniţă sau mai bine zis călugărul Ioniţă, schivnicul Ioniţă, se aşeza la strana de la uşa bisericii, lângă masă, unde se vindeau lumânările de ceară, într-o postură plină de umilinţă, cu mâinile la piept, cu faţa spre catapiteasmă, cu ochii în lacrimi, asculta toată slujba bisericească pînă la ieşire, când lua sfânta nafură şi mergea umilit, făcând des semnul sfintei cruci, ca să intre apoi în modesta lui chiliuţă ca să-şi ia gustarea, ce era mai mult din vegetale”.

„Când era să se îmbrace icoanele bisericii Sfântului Gheorghe cu argint şi cu aur – spunea Vasiliu – când era să se facă sau să se refacă catapeteasma bisericii, când era să se facă candele, cadelniţe, vestminte preoţeşti, reparaţia bisericii, etc., călugărul Ioniţă îşi atârna de gât o cruce şi o pungă şi, apoi cu toiagul în mână parcurgea străzile, intra în casele bogaţilor unde era primit cu mult respect, şi zicea: ”Daţi bani şi îi aşezaţi în această pungă, căci ei sunt pentru biserică şi pentru a ajuta pe cei săraci!”. El umbla şi în celelalte oraşe ale ţării. În Iaşi, capitala Moldovei, era cunoscut de toată boierimea. Palatul Domnitorului îi era deschis ca la unul din cei mai înalţi demnitari ai ţării. Atît domnitorul cît şi boierimea, îl încărcau de bani şi daruri. Călătoria o făcea pe jos şi, dacă cineva i-ar fi oferit trăsura el o refuza, zicând: ”pe gios au mers apostolii Mântuitorului, pe gios merg şi eu!” Și Vasiliu continuă:„Idealul lui moş Ioniţă era biserica şi persecutatul de soartă. Nu numai îngrijirea bisericii Sf. Gheorghe era idealul lui. La toate hramurile bisericilor din oraşul nostru, lumânările policandrelor, ale sfeşnicelor şi uleiul candelelor se cumpărau cu banii strânşi de pe la cei avuţi şi păstraţi în punga lui. Când mântuia cu ale bisericii, alerga prin mahalale şi căuta bolnavul, căuta văduva, căuta orfanul, căuta fetele sărace bune de măritat, şi le aducea doctorul de cercetat, medicamentul de luat, lemnul de încălzit, hrana de trăit şi banul de înzestrat”.

Un alt ideal ce şi l-a pus în minte şi pentru care nu s-a lăsat până ce nu l-a adus la îndeplinire, fiind opera lui personală, a fost construirea în Bârlad a unui turn înalt care să semene cu turnul Goliei de la Iaşi şi de care rămăsese foarte impresionat. Ideia era măreaţă. În adevăr, iată mai departe ce ne spune Vasiliu în astă privinţă: „Desele preumblări ale lui moş Ioniţă pe la Iaşi, vederea şi cercetarea turnului monasterei Goliei produse asupra lui o impresie aşa de mare, încât a zis: „Cu ajutorul lui Dumnezeu am să ridic un asămenea turn pe lângă biserica Sfântului Gheorghie din Bârlad”. Cu toiagul în mână, cu crucea şi cu punga legate de gât, moşul Ioniţă colindă satele, colindă oraşele, bate cu toiagul în uşa palatului Domnitorului, umple punga cu bani, începe turnul bisericii, îl ridică până unde se vede astăzi; când moare şi cu dânsul a murit şi isprăvirea turnului. Abia, cu chiu cu vai, după ce a trecut zecimi de ani, a putut să se tencuiască şi să i se facă căciula, unde stă pompierul ce priveghează asupra oraşului izvucnirea vreunui incendiu. ”Cu aceste rânduri îşi sfârşeşte Vasiliu însemnările sale despre moş Ioniţă si parcă regretăm că despre el nu ne-a putut spune mai mult, dar aceste lipsuri de informaţii ne-au fost împlinite din altă parte şi anume din citirea unor preţioase acte, aflate între documentele bisericilor din Bârlad şi publicate tot de Episcopul Iacov (Ibidem vol. I, pag. 197-198) între care găsim chiar contractul încheiat de moş Ioniţă cu un maistru, Mihaiu Popoiu Înclinăm totuşi să credem, că în ultimul timp, viaţa lui Titinaş fusese un adevărat zbucium pentru a putea aduna, nu numai banii pentru plata lucrului, dar şi aceia pentru plata imensului material: cărămizi, var, lemn, fier, etc., şi de aceea, obosit peste măsură de aceste griji, slăbit de ani, poate bolnav, n-a mai fost în stare să adune şi restul de bani (1853 lei) cu care să se fi terminat definitiv lucrările turnului.El moare totuşi cu mulţumirea sufletească că şi-a văzut implinit visul cu ochii.
Înainte de a mai înfăţişa şi alte însemnări, este locul să arătăm că numele de familie a lui moş Ioniţă nu era de Titinaş, ci acela de Bardaş, după cum rezultă – neîndoios – din următoarea inscripţie (Ibidem vol.I p. 320) făcută în anul 1846 de preot Ioan Ghinea, de la biserica Sf. Haralambie şi Mina, în care acesta spune:„ Această Sf. Evanghelie este a bisericii… Sf. Haralambie şi Mina din oraşul Bârladului… s-au afierosit acestei biserici de sfinţia sa păr. Arhim. Scriban, egumen al sf. M-stiri de la Socola, prin îndureare(a) şi stăruinţa osârdnicului în fapte bune Ioniţă Bardaş, ce ţine locul răposatului Lumânărică. Şi s-au îmbrăcat cu argint în capitala Iaşii de d-l Ionică argintariul, la anul 1846, cu cheltuiala şi agiutoriul acelor orăşeni şi altora, însă tot prin strădania şi multele osteneli a numitului Ioniţă Bardaş!..”

Un moment impresionant din viaţa lui moş Ioniţă a fost ziua călugăririi lui. În adevăr, din aceiaşi notă, amintită de noi mai sus, aflăm – în continuarea ei – următoarele: „Acesta se călugări pe patul de moarte prin părintele Protopop Vrabie, punându-i-se numele de Ionichie”, şi autorul notei adaogă:„Această călugărie s-a făcut chiar în ziua când s-a pus temelia bisericii actuale Sf. Ilie, – după cum mi-a spus părintele Econom I. Carp.”                   
Ştim că el a murit în anul 1858 şi acum, fiind în măsură să precizăm ziua şi luna morţii părintelui Ionichie, vom înfăţişa o inscripţie, scrisă de un necunoscut, pe o carte a bisericii Sf. Gheorghie. Iată textul:„Să se ştii de când au răposat Ioniţă Titinaş adică părintele Ionichie monah, la anul 1858 Octombrie 8 „Regretăm că nu ni se arată şi ce vârstă avea când a murit, însă luându-ne după aprecierile făcute de Vasiliu în memoriul său, citat mai sus şi făcând o socoteală a anilor de viaţă a părintelui Ionichie, rezultă că el a murit în vârstă cam de 65 de ani.
Marele istoric prof. Iorga, la una din prelegerile lui de la „Universitatea populară” din Vălenii de Munte, luând cunoştinţă despre Titinaş – „Lumânărică” de la Bârlad, acest suflet entuziast, altruist şi activ, îl dădea ca exemplu de urmat în viaţa noastră de toate zilele. Era în vara anului 1928.”
 NICOLAE I. ANTONOVICI – Articol publicat în revista: „Tribuna Avântenilor”, iulie-sept., Buc., 1943